“Dreptul” la copie privata s-a împotmolit pe Mulholland Drive (I)
Dreptul proprietatii intelectuale este o ramura relativ noua, ale carei institutii nu sunt foarte clare nici macar multor juristi, ca sa nu mai vorbim de utilizatorul de rând. Una dintre aceste institutii, pe care îmi propun sa o analizez aici, este copia privata.
Legea nu da o definitie copiei private, în schimb art. 34, alin. 1, din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, modificata, enunta caracteristicile acesteia:
“Nu constituie o încalcare a dreptului de autor, în sensul prezentei legi, reproducerea unei opere fara consimtamântul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu conditia ca opera sa fi fost adusa anterior la cunostinta publica, iar reproducerea sa nu contravina utilizarii normale a operei si sa nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.”
Formularea este, dupa parerea mea, lipsita de ambiguitati. Copia privata nu constituie o încalcare a dreptului de autor, dar nu scrie nicaieri ca se instituie un drept al utilizatorului de a face o copie, privata, a operei pentru care în mod legal a achizitionat o licenta de utilizare. Cu alte cuvinte, daca titularul de drepturi a interzis expres copierea operei, o astfel de atitudine nu vine în contradictie cu prevederile mai sus citate. Cu atât mai mult cu cât dispozitivele electronice de protectie împotriva copierii sunt protejate de lege. Daca titularul de drepturi nu interzice copierea, revenim la prevederile art. 34, care anunta impunitatea unei copii realizate în spatiu privat.
Cu alte cuvinte, în calitate de utilzatori ai unei opere, nu avem dreptul de a o copia decât daca titularul de drepturi ni-l acorda prin licenta la care subscriem utilizând opera respectiva. Daca licenta “tace” în aceasta privinta, revenim la regulile generale, respectiv cele din Legea nr. 8/1996. Iar prevederile art. 34 sunt de natura sa faca obstacol unei actiuni intentate de titularul de drepturi în conditiile descrise de respectivul text.
Orice drept are o obligatie corspondenta. A avea un drept la copie privata este echivalent cu a impune titularilor de drepturi o licenta obligatorie. Titularii de drepturi ar fi astfel obligati sa permita copierea în aceste conditii, având drept remuneratie taxa impusa fabricantilor si importatorilor de suporturi si dispozitive utilizate pentru a produce o copie, si care se regaseste în final în pretul de vânzare al respectivelor produse. Însa o astfel de obligatie nu exista în sarcina titularilor de drepturi potrivit legislatiei în vigoare.
Deci copia privata este o exceptie ce poate fi ridicata în contra unei actiuni intentate conform rationamentului de mai sus. Nu este în nici un caz un drept opozabil titularilor de drepturi. Iar exceptiile sunt de stricta interpretare…
Ei bine, în practica lucrurile nu sunt chiar asa de simple si de clare cum par la prima vedere. Si cum practica româneasca este deficitara pe acest domeniu la momentul scrrierii acestui text, doresc sa va prezint, pentru edificare, un exemplu pe care îl gasim în jurisprudenta franceza.
Art. L. 122-5 din Codul francez al proprietatii intelectuale este enuntat în felul urmator:
“Lorsque l’oeuvre a été divulguée, l’auteur ne peut interdire: (…)
2. les copies ou reproductions strictement résérvées à l’usage privé du copiste et non destinées à une utilisation collective, à l’exception des copies des oeuvres d’art destinées à être utilisées pour des fins identiques à celle pour lesquelles l’oeuvre originale a été crée (…)”
În traducere libera: În masura în care o opera a fost adusa la cunostinta publica, autorul acesteia nu poate interzice copiile sau reproducerile strict rezervate utilizarii de catre copist într-un cadru privat si care nu sunt destinate unei utilizari colective, cu exceptia copiei operelor de arta destinate a fi utilizate pentru aceleasi scopuri pentru care a fost creata opera originala.
Observam ca textul de lege francez este foarte asemanator cu cel românesc, în masura în care expresia “nu poate interzice” din varianta franceza este înteleasa ca “nu poate sanctiona”. Cu toate acestea, legea franceza pare sa fie mai permisiva cu utilizatorii unei opere de arta, în detrimentul titularului de drepturi. Curtea de Casatie franceza a fost chemata sa lamureasca acest aspect. Si cum analiza copiei private merge mâna în mâna cu analiza mijloacelor tehnice de protectie împotriva copierii, Curtea de Casatie a trebuit sa stabileasca o ierarhie analizând atât textele legale în vigoare în Franta, cât si conventiile internationale.
În exemplul ales, reclamantul a cumparat un DVD continând filmul Mulholland Drive si a dorit sa faca o copie VHS a acestuia pentru a-l putea viziona într-un cadru familal, deci privat, într-o alta locatie decât resedinta sa principala, respectiv la parintii sai. Dispozitivul tehnic anti-copie instalat pe DVD, în speta protectia CSS, l-a împiedicat sa realizeze aceasta copie, astfel încât utilizatorul a decis sa cheme în judecata editorul DVD-ului pentru a-l înlatura întrucât îl împiedica sa-si exercite “dreptul sau la copia privata”.
Demersurile sale au fost sustinute de asociatia de protectie a consumatorilor UFC-Que Choisir. Trebuie precizat ca, potrivit dreptului francez al consumatiei, nu exista o autoritate publica ce se ocupa cu protectia consumatorilor ca în România (unde exista un Oficiul pentru protectia consumatorilor). Consumatorii trebuie sa se înscrie în astfel de asociatii daca doresc sa beneficieze de o consiliere competenta fara sa fie nevoiti sa apeleze la un avocat. Bineînteles ca un astfel de demers presupune plata unei cotizatii samd. Asociatiile de consumatori au însa calitate procesuala activa, deci pot chema în judecata în nume propriu, pentru orice prejudiciu cauzat interesului general al consumatorilor. De aici si pâna la a crea o procedura specifica de tip class action nu mai e decât un pas, si o initiativa civica a si aparut în perioada respectiva, având drept scop eliminarea dispozitivelor tehnice de protectie ani-copie, însa despre acest subiect voi scrie cu alta ocazie.
Actiunea în instanta a consumatorului reclamant a avut un dublu temei juridic:
a) art. L. 122-5 si L. 211-3 din Codul proprietatii intelectuale relative la copia privata
b) art. L. 111-1 din Codul consumatiei privind obligatia de informare consumatorului de catre vânzator.
Al doilea fundament se refera la faptul ca “produsul” cumparat nu continea o eticheta de informare privind existenta dispozitivului tehnic de protectie si deci privind imposibilitatea exercitarii “dreptului la copia privata”. Produsul în speta este suportul DVD însotit de dispozitivul tehnic de protectie, si nu filmul.
Observam deci ca unul din fundamente se refera la informatia continuta si la limitele licentei de utilizare, iar celalalt fundament se refera la suportul fizic al datelor ce contine dispozitivul de protectie.
Tribunalul de mare instanta Paris, analizând în prima instanta cererea reclamantilor, a retinut ca legislatorul francez n-a înteles sa acorde vreunei persoane dreptul de a realiza o copie privata a unei opere oarecare, ci sa amenajeze conditiile în care copia unei opere nu mai este supusa monopolului autorilor, respectiv dreptului exclusiv al acestora de a permite sau interzice reproducerea unei opere. Acelasi rationament este facut în ce priveste drepturile conexe (art. L. 211-3 din Codul proprietatii intelectuale).
Instanta pleaca de la premiza ca, la datele la care aceste dispozitii au fost adoptate (1957 si 1985), legislatorul nu a putut lua în calcul dezvoltarea tehnicilor si suporturilor de înregistrare, pe de o parte, si a dispozitivelor tehnice de protectie anti-copie, pe de lata parte. Tribunalul decide, pe acest argument, ca nici o concluzie nu poate fi trasa din absenta reglementarii asupra mijloacelor tehnice recente.
Pentru a masura întinderea acestei exceptii, instanta analizeaza prevederile Conventiei de la Berna, în special cele privind remunerarea forfetara pentru copia privata si posibilitatea statelor semnatare de a permite reproducerea operelor, cu respectarea unor conditii stricte cumulative, numite în doctrina franceza testul celor trei etape (trebuie sa fie vorba de cazuri speciale, care nu pot aduce atingere exploatarii normale a operei si nici aduce vreun prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale autorilor). În ce priveste directiva europeana din 22 mai 2001, netranspusa în dreptul francez la momentul pronuntarii hotarârii, instanta decide ca, pe de o parte, dispozitiile dreptului intern trebuie interpretate în acord cu prevederile directivei, si pe de alta parte ca dispozitiile sale nu difera în principiu de cele ale celorlalte instrumente internationale analizate (Conventia de la Berna si Acordul GATT/OMC privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuala legate de comert).
Apreciind ca foarte importante pentru editori veniturile rezultate din distributia filmelor pe suport DVD, instanta decide ca duplicarea unei opere aflata pe suport digital aduce implicit o atingere grava exploatarii normale a operei, întrucât afecteaza unul din modurile de exploatare (caracterizate ca fiind normale) ce sunt de natura a amortiza costurile de productie a operei respective. Permisiunea realizarii unei astfel de copii ar încalca astfel una din conditiile impuse statelor de Conventia de la Berna pentru a putea permite reproducerea operelor. Instanta ajunge astfel la concluzia ca dispozitivele tehnice de protectie si interdictia de a copia nu vin în contradictie cu prevederile Codului de proprietate intelectuala privind copia privata. Este nerelevant, în opinia tribunalului, faptul ca reclamantul a platit, cu titlu de remuneratie pentru copia privata, o taxa la achizitia suportului pe care dorea sa inregistreze opera de pe DVD-ul cumparat, întrucât baza pe care aceasta taxa a fost calculata nu este de natura sa determine întinderea exceptiei de copie privata.
În ce priveste lipsa informatiei de pe eticheta privind existenta dispozitivului tehnic de protectie, instanta pleaca de la premiza, enuntata în Codul consumatiei, ca orice consumator are dreptul sa cunoasca caracteristicile esentiale ale produsului pe care îl achizitioneaza. Instanta constata însa ca posibilitatea sau imposibilitatea de a copia un DVD nu este o caracteristica esentiala a produsului, cu atât mai mult cu cât utilizatorul nu poate beneficia de exceptia de copie privata.
În paranteza fie spus, într-o alta decizie care a facut jurisprudenta, data de TGI Nanterre pe 24 iunie 2003 (confirmata în apel), instanta a condamnat editorul unui CD de muzica sa adauge pe eticheta un avertisment privind probabilitatea ca CD-ul sa nu poata fi citit de anumite aparate, în special cele instalate în autoturisme. În cazul respectiv era vorba de un CD care, tocmai datorita dispozitivului tehnic anti-copie, era ilizibil în CD-player-ul (sau pe româneste lectorul de CD-uri) din autoturismul unui consumator. Aici era vorba în mod clar de o caracteristica esentiala a produsului.
Tribunalul de mare instanta Paris respinge deci toate capetele de cerere ale reclamantilor ca fiind nefondate. Aceasta decizie pare sa vina în sensul a ceea ce am învatat la scoala, si totusi argumentatia pare un pic fortata. Recitind-o, ai impresia ca lipseste cel putin o veriga din argumentatie.
Hotarârea TGI Paris a trecut oarecum neobservata la momentul respectiv. Doar propaganda asociatiei UFC-Que choisir a determinat o oarecare publicitate. Aceasta hotarâre a facut însa obiectul unui apel, judecat de Curtea de apel Paris la 4 aprilie 2005, si care a încins spiritele juristilor francezi. “Vremurile” erau tulburi pentru institutia copiei private, care parea ca nu si-a gasit un fagas propriu, mai ales într-un context legislativ tensionat. Parea ca momentul “liberalizarii” accesului la cultura e aproape…
Documente utile:
Legea nr. 8/1996, modificata, Orda.ro
Codul francez al proprietatii intelectuale (partea legislativa) : art. L. 122-5, art. L. 211-3
Codul francez al consumatiei (partea legslativa): art. L. 111-1
TGI Paris, 30 avril 2004, M. Stéphane P., UFC Que Choisir c/ SA Films Alain Sarde, SA Universal pictures video France et autres , Juriscom.net, 30/04/2004
Conventia de la Berna pentru protectia operelor literare si artistice din 9 septembrie 1886 (în franceza)
Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001, Legi-internet.ro
Acordul GATT/OMC privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuala legate de comert
GLOSAR:
titular de drepturi = detinatorul tuturor drepturilor asupra unei opere de arta; este vorba în special de autorul respectivei opere, de mostenitorii sai sau de persoana care a cumparat aceste drepturi.
utilizator = persoana care detine un drept neexclusiv de a utiliza opera de arta (vizionare, ascultare, lectura etc.); este persoana despre care se spune în mod incorect ca “a cumparat o opera de arta”, când de fapt nu a cumparat decât dreptul de a o utiliza; spre exemplu, a cumpara un DVD înseamna a cumpara dreptul de a viziona continutul DVD-ului în cadru privat, si în nici un caz a cumpara drepturile asupra filmului.
September 18th, 2008 at 1:56 pm
In acest material mentionati ca utilizatorul poate sa faca o copie privata a unei opere pentru care a achizitionat in mod legal o licenta de utilizare. Aceasta chestiune nu mi se pare explicit formulata (desi poate fi o implicatie a obligatiei de a nu prejudicia autorul sau titularul de drepturi de autor) in textul legii.
1. Este, in aceste conditii, ilegal sa realizez o copie privata a unei opere, daca ma aflu in posesia ei, desi licenta de utilizare apartine unui prieten (sa copiez pentru uz personal un cd cumparat de prietenul meu sau sa xeroxez o carte a prietenului sau dintr-o biblioteca publica)?
2. Incerc sa inteleg, de asemenea, daca exista vreo diferenta intre copia privata si copia de arhiva sau de siguranta. In conditiile in care nu pot copia o opera decat daca detin licenta, atunci mi se pare ca o copie privata devine practic o copie de siguranta (pentru ca si pe aceasta o pot folosi in uz personal, cat si in cadrul normal al familiei - bineinteles, fiind vorba de softuri, doar pe numarul de computere permis de licenta de utilizare).
Acceasi lege 8 din 1996 prevede ca Art. 77. - (1) Utilizatorul autorizat al unui program pentru calculator poate face, fără autorizarea autorului, o copie de arhivă sau de siguranţă, în măsura în care aceasta este necesară pentru asigurarea utilizării programului.
3. Ce inseamna cadrul normal al familiei? Copia privata poate fi folosita doar in casa mea si doar de catre cei ce locuiesc in ea? Atunci care este avantajul pe care mi-l ofera tinand cont ca in casa mea si de catre membrii familei care locuiesc in ea poate fi folosita, in egala masura, opera originala pentru care detin licenta de utilizare. Care mai este atunci sensul copiei private? Doar o eventuala utilizare simultana de catre doi membri ai familiei care nu se afla unul langa altul?
4. Conform unor interpretari ale legii din Germania si Franta, se pare ca un utilizator poate face o copie privata a unui cd detinut legal nu de el, ci de un prieten, cu conditia sa nu distribuie mai departe copia respectiva. Poate fi textul legii romane citit in acelasi fel?
September 18th, 2008 at 2:46 pm
Imi pare bine ca acest text mai prezinta interes, fapt ce ma va motiva sa termin acest ciclu de trei parti corespunzatoare celor trei grade de jurisdictie prin care a trecut aceasta cauza. O parte din raspunsurile la aceste intrebari se afla in aceste continuari.
In principiu, nu se poate face o copie a unei opere, fara acordul autorului, fie ca ati achizitionat o licenta de utilizare sau imprumutati suportul de la o terta persoana. Faptul ca ati achizitionat o licenta va da dreptul sa invocati exceptia de copie privata in caz de actiune in contrafacere exercitata de titularul de drepturi. Daca licenta apartine vecinului sau unei biblioteci nu mai puteti invoca nimic.
Utilizarea in cerc familial presupune un cerc restrins, in general format din membrii unei familii, dar nu cere nimeni existenta unui anume grad de rudenie. Este in spiritul legii principiul ca licenta este conferita unui singur “menaj”, fie ca e compus din mai multe case, mai multi membri de familie etc., dar cu siguranta nu colegilor, prietenilor etc.
Chiar in acest caz este expus un exemplu: „reclamantul a cumparat un DVD continând filmul Mulholland Drive si a dorit sa faca o copie VHS a acestuia pentru a-l putea viziona într-un cadru familal, deci privat, într-o alta locatie decât resedinta sa principala, respectiv la parintii sai”
Trebuie facuta distinctia intre program de calculator si alte opere protejate prin dreptul de autor. Programele de calculator au un regim de protectie aparte, datorat in special conditiilor tehnice de utilizare, care presupun o multiplicare a informatiei necesara utilizarii (spre exemplu, pe memoria RAM a unui calculator). Astfel, in cazul programelor de calculator nu exista notiunea de copie privata (care este o EXCEPTIE ce poate fi ridicata in aparare), ci doar de copie de arhiva sau de siguranta. Legea prevede, de data asta, DREPTUL utilizatorului de a detine o copie de arhiva, numai ca de cele mai multe ori acest drept este deja “exercitat” de titularul de drepturi in numele utilizatorului. Astfel, programul de calculator exista doar in forma sa instalata, CD-ul de instalare ramanand astfel copia de arhiva. La calculatoarele portabile se furnizeaza, de cele mai multe ori, un CD de restaurare, care contine o copie a configuratiei initiale cu tot cu sistem de operare, aceea fiind copia de arhiva a programului deja instalat. Deci, practic, s-a cam dus si copia de arhiva…
Pt punctul 4, ati putea sa imi furnizati un exemplu al unei astfel de interpretari? Pentru Franta eu am deja un exemplu, dar acolo problemele de proprietate intelectuala sunt pur accesorii (e vorba de gasirea unor copii de filme pirat la o perchezitie ce avea cu totul alt obiectiv) si deci nu prea se poate numara. Oricum, o voi discuta in partea a doua a acestui articolu (care sta in “Drafts” de ceva timp…)
September 18th, 2008 at 4:21 pm
Multumesc pentru raspunsul prompt! Va asigur ca problema suscita interes pe masura ce oamenii devin sensibili la necesitatea demnitatii si a unei moralitati - fie ea crestina, fie asociata gradului de civilizatie.
Cu privire la punctul 4, nu am exemple din jurisprudenta. Ma refeream doar la interpretari aparute in diverse surse scrise (de exemplu, se afirma ca nu e nevoie sa fii proprietarul licentei ca sa faci copia si apoi apare fraza urmatoare: Diese Kopien dürfen an Freunde und Familienmitglieder weitergegeben werden, die wiederum einzelne Kopien anfertigen können -Este permis ca aceste copii sa fie data mai departe membrilor prietenilor si membrilor familiei, care pot la randul lor face copii individuale. Sursa (open source, deci fara garantii, totusi publica si f accesata): http://de.wikipedia.org/wiki/Urheberrechtsverletzung).
Guvernul spaniol (conform http://en.www.mcu.es/propiedadInt/CE/PropiedadIntelectual/PreguntasFrecuentes/CopiaPrivada.html) raspunde intr-o maniera mai clara problemei, insa iata ce merita inca lamurit din punctul meu de vedere.
Daca exista e remuneratie care se colecteaza de la consumator prin pretul final al tehnologiei folosite la copierea privata, asta ar trebui sa implice o schimbare a intelegerii statutului copiei private. Daca platim pentru asta, atunci copia privata, care in mod clar nu e un drept al utilizatorului, nici nu ar trebui, deopotriva, sa fie doar o EXCEPTIE IN APARARE, ci o LIMITARE a drepturilor exclusive ale proprietarului sau titularului (dupa cum se exprima oficial si spaniolii. Observati ca spaniolii nu spun ”cumparat”, ci ”obtinut” legal, ceea ce mi se pare ca daca nu e o scapare, atunci e o ambiguitate necesara si intentionata, ca sa lase loc si la imprumuturi autorizate, cu plata, sau imprumuturi particulare). Si, pana la urma, de ce platim cota pentru copiere privata in pretul DVDRW-ului daca nu ni se da voie sa copiem CD-urile imprumutate? In Australia, in 2005, se dezbatea chestiunea aceasta… pentru ca acolo inca nu se platea remuneratia mentionata in art. 107-112 din legea noastra. Si chestiunea era aceeasi - daca se introduce remuneratia, atunci ea sa insemne posibilitatea de a copia legal de pe materiale licentiate pentru uz personal.
September 18th, 2008 at 4:36 pm
Exceptia de copie privata este o limitare legala a drepturilor titularului si in legea romana, si in cea franceza si, deci, in mai toate din sistemul dreptului civil.
Taxa pentru copie privata care se adauga la tot ce poate fi utilizat in procesul de copiere a unei opere (de la suportul digital la cel magnetic, de la scanner la copiator etc.) este, in opinia mea, un fel de struto-camila. Este o recunoastere implicita a faptului ca (mai) toate aceste medii si tehnologii de stocare si copiere sunt folosite pentru multiplicarea unor opere, fara insa a “legifera” piratarea acestora.
Comisia Europeana a deschis, la un moment dat, o discutie pe tema reformarii taxei pentru copia privata:
http://ec.europa.eu/internal_market/copyright/levy_reform/index_en.htm
September 19th, 2008 at 7:48 am
Astept continuarile la materialul prezent. Intre timp, va mai supun atentiei o chestiune care mi-a provocat logica. Ordonanta de urgenta 123/2005 pentru modificarea si completarea Legii 8/1996 adauga articolului 34 cateva cuvinte (pe care le voi transcrie cu majuscule):
Art. 34. (1) Nu constituie o incalcare a dreptului de autor, in sensul prezentei legi, reproducerea unei opere, CU EXCEPTIA PARTITURILOR MUZICALE, fara consimtamantul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu conditia ca opera sa fi fost adusa anterior la cunostinta publica, iar reproducerea sa nu contravina utilizarii normale a operei si sa nu il prejudicieze pe autor ori pe titularul drepturilor de utilizare.
Cum intelegeti dumneavoastra aceasta exceptie la exceptie? In ce fel partiturile muzicale sunt diferite de alte opere? Daca obtin legal o partitura muzicala, de ce e ilegal sa-mi fac o copie privata (mai ales dupa interpretarea data copiei private de dumneavoastra in acest dialog)? E posibil ca ”modificatorii” sa aiba in minte o alta imagine a copiei private care sa duca la formularea acestei exceptii?
September 19th, 2008 at 11:52 am
In nota de fundamentare extrem de laconica a OUG se vorbeste un pic despre necesitatea de a transpune, de urgenta, anumite dispozitii din acquis-ul comunitar privind protectia dreptului de autor. In acest caz, probabil ca guvernul a vrut sa transpuna o dispozitie din directiva 2001/29 din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor si drepturilor conexe in societatea informationala, respectiv articolul 5 alin. (2) litera (a), si o face cit se poate de prost. Astfel, articolul mentionat vorbeste de o eventuala exceptie la drepturile de reproducere ale titularilor pe care statele ar putea sa le prevada, respectiv sa permita fotocopierea operelor, CU EXCEPTIA PARTITURILOR. Aici nu se vorbeste de copie privata. La litera (b) insa, din acelasi articol, directiva se refera la copia privata ca exceptie pe care un stat o poate prevedea la dreptul de reproducere, si unde nu se mentioneaza nicio exceptie la exceptie. Articolul 34 din legea 8/96 vorbeste de copia privata, deci, dupa parerea mea, statul roman a facut o confuzie intre cele doua prevederi si le-a amestecat in mod impardonabil.
Nu cred sa existe alta explicatie, nu mi s-ar parea logic sa interzici copierea unei partituri pentru uzul personal.
Textul directivei in lb. romana se gaseste aici:
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:17:01:32001L0029:RO:PDF
Textul notei de fundamentare:
http://www.guv.ro/notefundam/afis-nota.php?id=1427
Exceptia la exceptie nici nu se gasea in propunerea initiala a Comisiei din ianuarie 1998. Raportul Parlamentului European din ianuarie 1999 propune introducerea exceptiei privind partiturile muzicale la articolul 5 alin. (2) litera (a), iar Consiliul achieseaza in iulie 2000. Intregul istoric al procedurii legislative se gaseste aici:
http://www.europarl.europa.eu/oeil/FindByProcnum.do?lang=2&procnum=COD/1997/0359
April 5th, 2009 at 6:56 am
I found your topic “BlogsData » Blog Archive » “Dreptul” la copie privata s-a împotmolit pe Mulholland Drive (I)” when i was searching for europa die originale and it is really intresting for me. If its OK for you i would like to translate your topic and post it on my german blog about europa die originale. I link back to your topic of course!
June 7th, 2009 at 7:45 am
Este firesc ca un muzician sa incaseze drepturi de autor atunci cind cineva beneficiaza de opera lui. Pe de alta parte, acest drum nu duce nicaieri ;in primul rind arta si cultura fac sau ar trebui sa faca parte din patrimoniul universal al omenirii ; ca urmare , accesul ar trebui sa fie liber si ne-ingradit de obstacole financiare . Un exemplu concret : teoretic, daca descarc Haendel de pe net incalc legea;dar nu cred ca omul, care a murit de sute de ani, e deranjat, de acolo de unde se odihneste pe veci, e deranjat ca ii descarc “ilegal” muzica ;deci evident intram cu aceste reglementari in zona absurdului.
Un alt exemplu concret : in Romania nu exista magazine de muzica specializate ; cei care vind legal muzica fac o simpla afacere vinzind un fel de varza muzicala ce contine de la manele la opera ;sa-mi spuna si mie cineva ce sa fac daca vreau sa-mi procur legal discografia completa Led Zeppelin de exemplu ? Ma duc in State ? Sau ramin in Romania si sint condamnat la ignoranta respectind legea de a nu “fura”muzica de pe net ?
June 7th, 2009 at 10:25 pm
Daca au trecut 70 de ani de la moartea autorului, atunci operele respective sunt in domeniul public (art. 25 si urm. din L8/1996), deci descarcarea partiturilor de pe internet pentru un compozitor ca Haendel este perfect legala.
In ceea ce priveste accesul legal la cultura in RO, aici problema este cu totul deosebita. In RO, cetateanul are o serie de obligatii pentru ale caror respectare autoritatile nu asigura conditiile necesare: de la simpla obligatie de a parca regulamentar (unde?) pina la obligatia generala de a cunoaste legea (doar ca accesul la legislatie se plateste si inca foarte scump)… Dar uite ca azi au fost alegeri si se vede de departe ca lumea nu mai are vreo speranta ca cineva vrea puterea ca sa fie in folosul cetateanului.