Justiţia română, condamnată în lipsă
Având în vedere că un email scris de mine pe o listă de discuţii cu acces restrâns a ajuns ciuntit şi deformat în presă, îl voi publica aici în întregime pentru a evita orice confuzie ulterioară. Referinţa la articolul apărut în presă este făcută la finalul textului. Din fericire, respectivul ziar are un tiraj de tot râsul, probabil datorită calităţii angajaţilor. Iată textul:
Privesc de câteva zile scandalul revoltei “puterii” judecătoreşti. Mi-a plăcut foarte mult chestiunea ridicata de Liviu: oare acest protest va influenta cu ceva mersul economiei româneşti? Sau va arata “pe deplin” inutilitatea acesteia?
Guvernul invocă lipsa banilor din cauză de “criza” ca să taie salariile în sectorul public. În sectorul privat s-au tăiat singure. Judecătorii invoca, vorba lui Costel, un statut financiar similar puterii executive *centrale*, deşi ecourile unei hotărâri judecătoreşti de la Judecătoria Răducăneni jud. Iaşi nu ajung mai departe de livezile de cireşi unde culegeam eu cu spor ca sa strâng bani de ceas intr-o vacanta de vara
Pentru că, “în fapt”, aşa e sistemul, sistem unde, nu-i aşa, judecătorii sunt o putere.
Să o luam “metodic”. De unde vine criza? Cine a urmărit presa internaţională a putut înţelege fenomenul: evoluţia mecanismelor financiare la nivel internaţional a făcut ca ORICE sa poată fi transformat în bani. Inclusiv pierderile. Printr-un mecanism numit, în Franţa, “titrisation“, orice tip de creanţă era transformată într-un titlu care putea fi tranzacţionat pe piaţa de obligaţiuni. Complexitatea acestui mecanism financiar a făcut ca “investitorii” care cumpărau astfel de titluri să nu mai ştie pe ce bază au fost create, deci să nu ştie ce riscuri îşi asumă. În momentul prăbuşirii bulei imobiliare în State (care creştea pe principiul: noi oricum îţi dăm credit pentru că, indiferent daca tu plăteşti sau nu, valoarea casei oricum va creşte si noi vom avea de unde să ne recuperăm banii), lumea a început să îşi dea seama că titlurile de valoare pe care le deţineau încep să se topească, să îşi piardă din valoare. Problema era însa alta: nimeni nu ştia CU CÂT se diminua valoarea acestui patrimoniu, întrucât nu se mai ştia ce creanţe intraseră în alcătuirea lor şi totul se întâmpla foarte repede. Gravitatea fenomenului a fost generată de faptul că multe bănci au decis să includă în capitalul lor social astfel de titluri, or capacitatea unei bănci de a acorda împrumuturi este direct proporţională cu valoarea capitalului social şi a activelor cu care îşi garantează supravieţuirea în caz de nerambursare. Or în situaţia actuală, băncile nici măcar nu mai ştiau la cât se ridică propriul patrimoniu, capital social inclus (fără a mai vorbi de valoarea garanţiilor, de exemplu). Asta a dus la stoparea creditării şi la blocajul financiar care a determinat falimente si alte probleme.
În prezent, pagubele provocate de instrumentele de investiţie toxice sunt clare şi toata lumea ştie de la ce bază porneşte. Băncile care nu au putut supravieţui s-au închis sau au fost ajutate de state şamd. De aceea se întrevede o repornire a economiei. Justiţia şi-a adus contribuţia la asanarea economiei prin procese rapide şi decizii echitabile (adică la acelaşi tip de litigiu, acelaşi tip de soluţie).
Ce legătură are acest fenomen cu România? Singura legătură este bula imobiliară, care s-a prăbuşit şi la noi ca şi în celelalte ţări. Această prăbuşire a dus la reevaluarea garanţiilor luate de bănci pentru credite şi la blocajul creditării pentru că nimeni nu mai ştie cât mai valorează o garanţie în astfel de condiţii. Firmele au avut de suferit din cauza lipsei creditării, şi de aici mai puţine venituri la stat. În momentul de faţă, creditarea ar putea reporni, dar nu prea mai ai cu cine: cele câteva firme care fac cu adevărat afaceri nu au pondere atât de mare la bugetul statului pe cât avea sectorul imobiliar înainte de criză, de aici falsa impresie înainte că “economia duduie” şi că, de fapt, am avea vreo economie în afară de importuri şi comerţ în general. De aici, mai putini bani la buget, bani care, după cum vedeţi, sunt şi foarte bine drămuiţi: avem, de exemplu, un minister al turismului, deşi în Franţa, de exemplu, nu există decât un secretar de stat care, printre altele, se ocupă şi de turism… şi ce turism este în Franţa raportat la Ro…
Acum, trăim pe credit. Internaţional. Până la alegeri. După, aceste credite vor trebui rambursate. Este foarte probabil să se repete scenariul din 1997, când preţul dolarului s-a dublat în urma dezastrului lăsat de guvernul PDSR înainte de alegeri. Ce-i de făcut?
O modalitate foarte eficientă de a stimula activitatea economică în astfel de condiţii este prezenţa (sau realizarea) unei infrastructuri care să uşureze activitatea de investiţii.
Şi aici ajungem la o foarte gravă cauză a situaţiei actuale.
Infrastructura din România este la pământ. Faceţi un calcul simplu: adunaţi bugetele ministerului transporturilor în cei 20 de ani care s-au scurs de la loviluţie. Trageţi linie şi vedeţi ce s-a construit de banii ăştia: câţi km de autostradă (eu ştiu de vreo 4 pe durata guv. Tăriceanu), câte aeroporturi (dar atenţie, vorbesc de banii de la bugetul central nu de cei ai CJ), câte porturi, câţi km de cale ferată. Intuiţi probabil răspunsul: vreo zero. Azi trenul face mai mult decât pe vremea împuşcatului între Iaşi şi Bucureşti. Probabil din cauză că s-a construit ceva cale de rulare şi e distanţa mai lungă… Pe de altă parte, vedeţi ce profituri înregistrează firmele de infrastructură şi ce se vede în urma lor (câte un Bugatti, vile, dar zero infrastructură). Văzând aceste rezultate, veţi avea dimensiunea furtului instituţionalizat. Veţi vedea de ce în ţări civilizate marile averi se clădesc în câteva generaţii, iar la noi doar în ultimii ani. La noi însă, statul de drept cu sporuri şi aroganţă îţi spune că eşti prost, că albul e negru şi negrul e alb. Şi nimeni nu e vinovat de nimic, toţi sunt nişte feţi frumoşi, de la Iliescu şi până la primarii superbogaţi din comunele sărăcite de corupţie.
Unde a fost JUSTIŢIA în tot acest timp? De ce crede JUSTIŢIA că merită statutul de PUTERE ÎN STAT? A luptat prin ceva ca să şi-l câştige? Se văd pe undeva victimele luptei între JUSTIŢIE şi EXECUTIV, de exemplu? Vreun corupt condamnat? Până una-alta, cele mai rapide procese au fost cele de recuperare a sporurilor. Deci se poate. Dar pentru omul de rând, care este victima ZI DE ZI a furtului instituţionalizat, ce a făcut JUSTIŢIA? Ştie JUSTIŢIA română că în România mor în accidente rutiere cam 60% din câţi mor în Franţa, deşi ei au o populaţie triplă şi de muulte ori mai mulţi km de drumuri şi mai multe maşini? Ştie Justiţia că aceşti morţi sunt atât de mulţi din cauza lipsei infrastructurii? Adică aia plătită dar inexistentă. Adică furată. Ştie JUSTIŢIA câţi oameni mor cu zile în spitale din cauza furtului instituţionalizat şi a sistemului şpăgar din sectorul sanitar? Ce a făcut JUSTIŢIA faţă de oamenii “obişnuiţi” ca să merite un statut superior acestora şi bani mai mulţi?
Va spun eu ce a făcut: şi-a furat singură căciula. Acum a “constatat” lipsa căciulii şi caută hoţul.
Degeaba arată cu degetul spre “clasa politică”. Aia nu e politică. Politica presupune să ai grijă de “treburile cetăţii”, nu de propriul buzunar. Politica presupune partide care să se confrunte în abordări diferite ale aceleiaşi probleme (mai liberale, mai sociale etc.) astfel încât oamenii să poată vota, şi nu găşti care să alterneze la ciolan în dispreţul celor la a căror bunăstare ar trebui sa vegheze. Cu o astfel de “clasă politică”, singura speranţă raţională a omului de rând este JUSTIŢIA, care însa nu răspunde la apelul disperat.
Rămaşi singuri pe tarla, “politicienii” taie de unde pot ca să le rămână lor. Asta e criza în România: nu mai este de furat, şi trebuie tăiat de undeva. Iar justiţia este şi ea, cum a fost şi până acum, în aceeaşi oală cu “ceilalţi”.
Păcat de naivii care au intrat în sistemul judiciar cu vise de justiţie. Cred că ei sunt acum singura speranţă. Cât despre ceilalţi… Îmi spunea cândva un amic procuror : ce pot să fac? să mă piş împotriva vântului? Am văzut magistraţi serioşi, oameni care pun suflet şi cedează psihic din cauza presiunii. Am văzut şi magistraţi care cumpărau parfumuri “de la hoţi” în propriul birou sau care se mândreau cu asta. Am văzut magistraţi care munceau pe brânci şi citeau presă juridică străină şi magistraţi care erau plecaţi la coafor în timpul programului, am văzut magistraţi vorbind cu avocaţi (dintr-aia vechi, cu experienţă, căutaţi de clienţi tocmai pentru “experienţa” lor) despre procese şi compoziţia completelor, pe vremea când nu se trăgea la sorţi. Şi am văzut cum cu o ciocolată pe lună la arhivă eşti luat primul la dosare în dauna justiţiabilului care a făcut zeci de km şi care îşi aşteaptă rândul….
Asta este PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ în toată splendoarea ei. Acum cere rejudecare şi ameninţă cu greva foamei în faţa instanţelor guvernului. Poate se trezeşte coana justiţica. Ar fi cazul.
Văd acum în emailul dlui [judecător]: “Nu cerem nimic altceva decât: păstraţi puterile echilibrate (eventul coborând secretarul de stat la 3,60 cât se propune pentru judecătorul de judecătorie)”. Domnule [judecător], cu tot respectul, atunci când eşti (sau te consideri) egal cu o altă putere, nu îi ceri sa păstreze echilibrul, ci contrabalansezi. Spre exemplu, primenind executivul ca să fure mai puţin şi “sa se dea ca să ajungă la toţi, până în fund la domnu’ “. Americanii i-au zis “checks and balances“, înfierând conceptul de “separaţia puterilor”.
Guvernul invocă lipsa banilor din cauză de “criza” ca să taie salariile în sectorul public. În sectorul privat s-au tăiat singure. Judecătorii invoca, vorba lui Costel, un statut financiar similar puterii executive *centrale*, deşi ecourile unei hotărâri judecătoreşti de la Judecătoria Răducăneni jud. Iaşi nu ajung mai departe de livezile de cireşi unde culegeam eu cu spor ca sa strâng bani de ceas intr-o vacanta de vara
Pentru că, “în fapt”, aşa e sistemul, sistem unde, nu-i aşa, judecătorii sunt o putere.Să o luam “metodic”. De unde vine criza? Cine a urmărit presa internaţională a putut înţelege fenomenul: evoluţia mecanismelor financiare la nivel internaţional a făcut ca ORICE sa poată fi transformat în bani. Inclusiv pierderile. Printr-un mecanism numit, în Franţa, “titrisation“, orice tip de creanţă era transformată într-un titlu care putea fi tranzacţionat pe piaţa de obligaţiuni. Complexitatea acestui mecanism financiar a făcut ca “investitorii” care cumpărau astfel de titluri să nu mai ştie pe ce bază au fost create, deci să nu ştie ce riscuri îşi asumă. În momentul prăbuşirii bulei imobiliare în State (care creştea pe principiul: noi oricum îţi dăm credit pentru că, indiferent daca tu plăteşti sau nu, valoarea casei oricum va creşte si noi vom avea de unde să ne recuperăm banii), lumea a început să îşi dea seama că titlurile de valoare pe care le deţineau încep să se topească, să îşi piardă din valoare. Problema era însa alta: nimeni nu ştia CU CÂT se diminua valoarea acestui patrimoniu, întrucât nu se mai ştia ce creanţe intraseră în alcătuirea lor şi totul se întâmpla foarte repede. Gravitatea fenomenului a fost generată de faptul că multe bănci au decis să includă în capitalul lor social astfel de titluri, or capacitatea unei bănci de a acorda împrumuturi este direct proporţională cu valoarea capitalului social şi a activelor cu care îşi garantează supravieţuirea în caz de nerambursare. Or în situaţia actuală, băncile nici măcar nu mai ştiau la cât se ridică propriul patrimoniu, capital social inclus (fără a mai vorbi de valoarea garanţiilor, de exemplu). Asta a dus la stoparea creditării şi la blocajul financiar care a determinat falimente si alte probleme.
În prezent, pagubele provocate de instrumentele de investiţie toxice sunt clare şi toata lumea ştie de la ce bază porneşte. Băncile care nu au putut supravieţui s-au închis sau au fost ajutate de state şamd. De aceea se întrevede o repornire a economiei. Justiţia şi-a adus contribuţia la asanarea economiei prin procese rapide şi decizii echitabile (adică la acelaşi tip de litigiu, acelaşi tip de soluţie).
Ce legătură are acest fenomen cu România? Singura legătură este bula imobiliară, care s-a prăbuşit şi la noi ca şi în celelalte ţări. Această prăbuşire a dus la reevaluarea garanţiilor luate de bănci pentru credite şi la blocajul creditării pentru că nimeni nu mai ştie cât mai valorează o garanţie în astfel de condiţii. Firmele au avut de suferit din cauza lipsei creditării, şi de aici mai puţine venituri la stat. În momentul de faţă, creditarea ar putea reporni, dar nu prea mai ai cu cine: cele câteva firme care fac cu adevărat afaceri nu au pondere atât de mare la bugetul statului pe cât avea sectorul imobiliar înainte de criză, de aici falsa impresie înainte că “economia duduie” şi că, de fapt, am avea vreo economie în afară de importuri şi comerţ în general. De aici, mai putini bani la buget, bani care, după cum vedeţi, sunt şi foarte bine drămuiţi: avem, de exemplu, un minister al turismului, deşi în Franţa, de exemplu, nu există decât un secretar de stat care, printre altele, se ocupă şi de turism… şi ce turism este în Franţa raportat la Ro…
Acum, trăim pe credit. Internaţional. Până la alegeri. După, aceste credite vor trebui rambursate. Este foarte probabil să se repete scenariul din 1997, când preţul dolarului s-a dublat în urma dezastrului lăsat de guvernul PDSR înainte de alegeri. Ce-i de făcut?
O modalitate foarte eficientă de a stimula activitatea economică în astfel de condiţii este prezenţa (sau realizarea) unei infrastructuri care să uşureze activitatea de investiţii.
Şi aici ajungem la o foarte gravă cauză a situaţiei actuale.
Infrastructura din România este la pământ. Faceţi un calcul simplu: adunaţi bugetele ministerului transporturilor în cei 20 de ani care s-au scurs de la loviluţie. Trageţi linie şi vedeţi ce s-a construit de banii ăştia: câţi km de autostradă (eu ştiu de vreo 4 pe durata guv. Tăriceanu), câte aeroporturi (dar atenţie, vorbesc de banii de la bugetul central nu de cei ai CJ), câte porturi, câţi km de cale ferată. Intuiţi probabil răspunsul: vreo zero. Azi trenul face mai mult decât pe vremea împuşcatului între Iaşi şi Bucureşti. Probabil din cauză că s-a construit ceva cale de rulare şi e distanţa mai lungă… Pe de altă parte, vedeţi ce profituri înregistrează firmele de infrastructură şi ce se vede în urma lor (câte un Bugatti, vile, dar zero infrastructură). Văzând aceste rezultate, veţi avea dimensiunea furtului instituţionalizat. Veţi vedea de ce în ţări civilizate marile averi se clădesc în câteva generaţii, iar la noi doar în ultimii ani. La noi însă, statul de drept cu sporuri şi aroganţă îţi spune că eşti prost, că albul e negru şi negrul e alb. Şi nimeni nu e vinovat de nimic, toţi sunt nişte feţi frumoşi, de la Iliescu şi până la primarii superbogaţi din comunele sărăcite de corupţie.
Unde a fost JUSTIŢIA în tot acest timp? De ce crede JUSTIŢIA că merită statutul de PUTERE ÎN STAT? A luptat prin ceva ca să şi-l câştige? Se văd pe undeva victimele luptei între JUSTIŢIE şi EXECUTIV, de exemplu? Vreun corupt condamnat? Până una-alta, cele mai rapide procese au fost cele de recuperare a sporurilor. Deci se poate. Dar pentru omul de rând, care este victima ZI DE ZI a furtului instituţionalizat, ce a făcut JUSTIŢIA? Ştie JUSTIŢIA română că în România mor în accidente rutiere cam 60% din câţi mor în Franţa, deşi ei au o populaţie triplă şi de muulte ori mai mulţi km de drumuri şi mai multe maşini? Ştie Justiţia că aceşti morţi sunt atât de mulţi din cauza lipsei infrastructurii? Adică aia plătită dar inexistentă. Adică furată. Ştie JUSTIŢIA câţi oameni mor cu zile în spitale din cauza furtului instituţionalizat şi a sistemului şpăgar din sectorul sanitar? Ce a făcut JUSTIŢIA faţă de oamenii “obişnuiţi” ca să merite un statut superior acestora şi bani mai mulţi?
Va spun eu ce a făcut: şi-a furat singură căciula. Acum a “constatat” lipsa căciulii şi caută hoţul.
Degeaba arată cu degetul spre “clasa politică”. Aia nu e politică. Politica presupune să ai grijă de “treburile cetăţii”, nu de propriul buzunar. Politica presupune partide care să se confrunte în abordări diferite ale aceleiaşi probleme (mai liberale, mai sociale etc.) astfel încât oamenii să poată vota, şi nu găşti care să alterneze la ciolan în dispreţul celor la a căror bunăstare ar trebui sa vegheze. Cu o astfel de “clasă politică”, singura speranţă raţională a omului de rând este JUSTIŢIA, care însa nu răspunde la apelul disperat.
Rămaşi singuri pe tarla, “politicienii” taie de unde pot ca să le rămână lor. Asta e criza în România: nu mai este de furat, şi trebuie tăiat de undeva. Iar justiţia este şi ea, cum a fost şi până acum, în aceeaşi oală cu “ceilalţi”.
Păcat de naivii care au intrat în sistemul judiciar cu vise de justiţie. Cred că ei sunt acum singura speranţă. Cât despre ceilalţi… Îmi spunea cândva un amic procuror : ce pot să fac? să mă piş împotriva vântului? Am văzut magistraţi serioşi, oameni care pun suflet şi cedează psihic din cauza presiunii. Am văzut şi magistraţi care cumpărau parfumuri “de la hoţi” în propriul birou sau care se mândreau cu asta. Am văzut magistraţi care munceau pe brânci şi citeau presă juridică străină şi magistraţi care erau plecaţi la coafor în timpul programului, am văzut magistraţi vorbind cu avocaţi (dintr-aia vechi, cu experienţă, căutaţi de clienţi tocmai pentru “experienţa” lor) despre procese şi compoziţia completelor, pe vremea când nu se trăgea la sorţi. Şi am văzut cum cu o ciocolată pe lună la arhivă eşti luat primul la dosare în dauna justiţiabilului care a făcut zeci de km şi care îşi aşteaptă rândul….
Asta este PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ în toată splendoarea ei. Acum cere rejudecare şi ameninţă cu greva foamei în faţa instanţelor guvernului. Poate se trezeşte coana justiţica. Ar fi cazul.
Văd acum în emailul dlui [judecător]: “Nu cerem nimic altceva decât: păstraţi puterile echilibrate (eventul coborând secretarul de stat la 3,60 cât se propune pentru judecătorul de judecătorie)”. Domnule [judecător], cu tot respectul, atunci când eşti (sau te consideri) egal cu o altă putere, nu îi ceri sa păstreze echilibrul, ci contrabalansezi. Spre exemplu, primenind executivul ca să fure mai puţin şi “sa se dea ca să ajungă la toţi, până în fund la domnu’ “. Americanii i-au zis “checks and balances“, înfierând conceptul de “separaţia puterilor”.
Şi acum articolul din Curierul Naţional. Este pblicat şi în varianta tipărită din 4 septembrie 2009. Comentariul îmi aparţine.
Azi am avut vizita medicală anuală şi, cu ocazia asta, am aflat cu oarece haz, că sufăr de Multiple Personality Disorder (MPD). Iată şi de ce: http://www.curierulnational.ro/Opinii/2009-09-04/%22Doamna+oarba%22++este+in+greva
Potrivit acestui text, procurorii şi judecătorii comentează despre criză şi proteste şi consecinţele acestora. Urmează citat din emailul meu. Apoi, sursa citată (recte moa) explică de unde vine criza. “Pe de altă parte, alţi magistraţi se întreabă, retoric, ce legătură are acest fenomen cu România.”, continua textul din ziar. Şi dă-i cu citat din emailul meu. Apoi se “fură căciula” în alt citat, unde “se întreabă şi îşi răspunde un alt magistrat”. În continuare, “magistraţii spun”, apoi “notează un procuror”, apoi este citată “concluzia unora”, “completează un coleg” şi “comentează un alt coleg magistrat”, toate fiind, de fapt, citate din emailul meu. Textul mai cuprinde, însă, şi un citat care ar aparţine unei judecătoare, deşi după melanjul de mai sus nu mai ştii ce sa crezi.
Expresia «hecks and balances» este, totuşi, o contribuţie originală a autorului, care nu se semnează. What the heck!
Expresia «hecks and balances» este, totuşi, o contribuţie originală a autorului, care nu se semnează. What the heck!
PS. Articolul a fost şters din versiunea online a ziarului în după-amiaza publicării. Voi reveni cu un screen print, şi mai târziu poate chiar cu o fotografie a versiunii tipărite.
PS2. Articolul a reapărut la adresa http://www.curierulnational.ro/Opinii/2009-09-04/Doamna+oarba+este+in+greva
Comentariile au fost şterse iar, în ceea ce priveşte conţinutul, textul pare uşor modificat, dar nu în chestiunile esenţiale. Cea mai importantă modificare este numele autorului: Mediafax.